De fiecare dată când trecea câte un tractor agricol diesel pe ulițele copilăriei mele, alergam prin curte mai-mai să-mi rup gâtul ca să-l văd, să-l ascult și să-i miros fumul de motorină arsă. Sunt născut în 1985, iar admirația mea pentru tractoare se întâmpla prin 1990. Pe vremea aia tractoarele erau, oricum, singurele autovehicule care treceau pe lângă casa bunicii, în Mihăilești, Giurgiu. 20 de ani mai târziu m-am îndrăgostit ireversibil de automobilul electric, după ce am condus o Tesla, în Geneva. Este o evoluție spectaculoasă de gusturi, de preferințe. În 2010 aveam aproape 25 de ani și deveneam primul jurnalist auto din România care conducea un automobil electric – și nu unul oarecare, ci „the (s)hit” al momentului: Tesla Roadster.
Scriu aceste rânduri pentru că 0-100.ro a împlinit 10 ani de când este online, de la Revoluție au trecut 30 de ani, iar Facebook mă tot îndeamnă: „Add a short bio to tell people more about yourself. Add Bio”. Vreau să umplu acel câmp de completat cu un link la acest text. Așadar, socotesc că e un prilej potrivit să-ți spun mai multe, într-un text cum mai rar îți e dat să citești pe site-uri auto.
Mihăilești, din județul Giurgiu, aflat la 21 km S-V de București, are în comun cu Geneva două lucruri. Primul este că sunt amândouă orașe, chiar dacă Mihăilești n-a arătat și nu va arăta vreodată a oraș. Al doilea lucru este că au amândouă câte un lac. Lacul Léman din Geneva n-o să aibă vreodată atata pește, nisip și morți precum lacul de acumulare din Mihăilești, iar acesta din urmă n-o să aibă niciodată turcoazul ăla de Léman sau bogăția de pe lângă.
Însă eu le apreciez pe amândouă și le iau ca atare. Iar în acest articol neobișnuit am să-ți spun povestea mea, așa cum n-am spus-o nimănui, niciodată: cum m-am transformat dintr-un admirator al tractoarelor diesel din Mihăilești într-un fan al mașinilor electrice prezentate la Salonul Auto de la Geneva.
Pe șoseaua de lângă lacul de acumulare de pe Argeș, din Mihăilești, treceau fascinantele automobile. În 1990 știam doar de mașinile Dacia (foarte comune), Oltcit (mult mai rare), Moskwich, Lada și Skoda (toate acestea, de asemenea, foarte rare).
Ajungeam la șosea doar de 2-3 ori pe an, când mă aduceau părinții la București. În rest, stăteam pe ulițele adiacente ultimei case din Mihăilești. Aveam cinci ani. Nu mă îndepărtam la mai mult de 100 de metri de casă.
Veneam rar la București, unde locuiau părinții mei. De 2-3 ori pe an… deși sunt doar 21 de kilometri între centrele celor două localități (Mihăilești-București). În restul timpului veneau părinții să mă vadă, la „mamaia”, la final de săptămână. Munceau amândoi din greu, în Armată. Mama, civil. Tata, în uniformă. Nu mai știu ce grad avea pe atunci. Cert e că nu aveau timp să se ocupe de mine cum și-ar fi dorit, iar sarcina de a mă crește i-a revenit bunicii din partea mamei. Simplu spus, mamaia.
Când ajungeam la București eram fascinat de oraș de fiecare dată. Cam tot așa cum este un adolescent din Ploiești care merge la facultate în Londra. Mi se părea fabulos totul!
Clădirile erau înalte și multe, iar automobile… peste tot! Mirosea a ceea ce aveam să aflu mai târziu că se cheamă benzină cu plumb. Eram fermecat. Mirosea chiar mai bine decât fumul de tractor diesel.
Pe vremea aia încă se fuma în tramvai. După Revoluție era un fel de „șmecherie de middle-class” să mergi cu tramvaiul și să fumezi Carpați. Cu mintea de acum îmi dau seama cât de prost ne-am înțeles noi, românii, libertățile… Încă de pe atunci aveam, iată, semnale că societatea românească avea să evolueze chinuit, în prostie. Dar cu fudulie.
De la Mihăilești la București veneam cu autobuzul 407, o rută preorășesnească plină de pescari și navetiști. Evident că prea puțini compostau bilet, motiv pentru care 407 a și dispărut câțiva ani mai târziu. (Ne)compostarea biletului – un alt indicator banal despre cum ne furăm singuri căciula. Fuduli, proști, șmecheri, săraci. Dornici să fentăm tot ce se poate fenta încă de pe atunci. Un fel de rebeli neînțeleși ai tranziției perpetue, batjocoritori ai regulilor și bunului simț. Ăștia am fost, suntem și vom fi. Avem și excepții, dar când suntem luați ca sumă, ca nație, dăm cu minus. Așa e și acum. Privită ca din avion, România de azi nu e foarte diferită de cea care era în 1990. Cred cu tărie că expresia „neam prost” a fost inventată de români, pentru români. Și ne caracterizează atât de bine.
Autobuzului 407 – un DAC obosit – îi cârâia cutia de viteze la fiecare plecare de pe loc. Șoferul închidea ușile doar iarna. Fie era atât de aglomerat încât oamenii stăteau și pe scări, fie șoferul voia să ventileze bine compartimentul pentru pasageri. Pe lângă mirosul de pește, mai mirosea și a motorină arsă, a găinaț, a brânză, a zarzavat și a flori (pentru că țăranii se duceau cu autobuzul să vândă găini, lactate, legume și flori la București). Mirosea și a dantură nespălată niciodată, a cufăr și a praf. Pe scurt, mirosea a sărăcie.
Privite cu ochii de acum… erau niște vremuri tare sinistre. Mă bucur enorm c-au trecut și sper să nu le mai trăiesc vreodată!
Dar atunci îmi plăcea să merg cu autobuzul ăla rablagit. Asta era tot ce știam în materie de transporturi publice rutiere. Era micul meu univers al inocenței. Acum, adult fiind, sunt mereu fascinat de abilitatea aceasta a copiilor de a vedea frumosul chiar și în cele mai mizerabile declinări ale vieții. Îmi amintesc chiar că unele deșeuri și gunoaie de pe ulițe sau câmp îmi păreau jucării sau mașinuțe când le priveam de la distanță. Când mă apropiam… se dovedeau a fi vreun bidon călcat de tractor, vreo sticlă spartă sau vreo bucată de tablă ruginită.
Cumva, în timp, am reușit să transform acele fantasme în realitate.
Mașinuțele pe care le visam pe câmp, imaginate probabil din surprizele gumei Turbo, sunt astăzi parte din viața mea. Conduc în medie 50 de mașini diferite pe an de prin 2007 încoace. Să tot fie vreo 500 deja. Le-am pierdut șirul, dar am rămas cu câte ceva relevant despre fiecare model în parte. În timpul ăsta am înțeles ce înseamnă filosofia de a face automobile a fiecărei nații importante în domeniu: Germania, Franța, Italia, Marea Britanie, Japonia, SUA și China. Poate am să scriu și despre asta cândva.
Cu ajutorul oamenilor minunați care mă înconjoară, multe dintre lucrurile care păreau imposibile pentru mine în 1990 au devenit realitate, treptat. Toată viața am stat aproape de oameni și mașini. M-am dedicat mereu, necondiționat și dezinteresat, cauzelor care mi-au atins o coardă, fie că a fost vorba despre oameni, animale sau chestiuni materiale cum sunt mașinile.
Probabil că cel mai important rol în devenirea mea l-a avut bunica. Analfabetă cum era, născută în 1914, „mamaia” m-a crescut cu tot ce-i trebuie unui copil să ajungă un adult decent. Nu extraordinar, dar decent. E vorba despre dragoste, mâncare sănătoasă și respect (față de natură, animale și oameni). Atât a putut să-mi ofere. Și ce mi-a oferit ea este, probabil, singura comoară pe care nu mi-o poate lua nimeni, niciodată.
Nu pot să zic că mi-am dorit acest parcurs sau că mi l-am construit prin vreo strategie. Pur și simplu consider că am fost și sunt foarte norocos.
N-am visat vreodată că voi ajunge să am prieteni atât de buni. Foarte puțini, dar buni. N-am visat vreodată că am să ajung să conduc mașini Rolls-Royce de 350.000 de Euro. Nu vreau să subliniez neapărat valoarea materială aici, ci mai degrabă faptul că am avut ocazia să experimentez creația fabuloasă – în execuție și preț – a unor oameni extraordinar de talentați. Că un automobil asta e, de fapt: o sumă a unui efort; un produs al unei energii creatoare; un rezultat al muncii asidue – individuale și colective. În mod greșit unii oameni judecă sec și strâmb: „Aaa, scrii despre fiare.” Un automobil poate fi și fier, dacă doar atât te duce capul să vezi la el. Dar de cele mai multe ori un automobil este o creație a unor oameni. Mai bună, mai rea, nu contează. Ce contează e că niște oameni au investit timp, energie și bani pentru a crea ceva.
Exact așa este și viața mea. Cel mai probabil tot așa poate fi descrisă și viața ta. Pentru ca tu să exiști și să fii ceea ce ești, niște oameni au investit în tine. Mai mult, mai puțin, cât au putut. Până să ajungi „self-made”, o armată de oameni au lucrat la devenirea ta. A fiecăruia dintre noi.
N-am visat c-o să intru în uzine Porsche, Dacia, BMW, Opel, Ford, Volkswagen sau Audi. N-am sperat că voi ajunge să stau de vorbă cu cei mai apreciați designeri auto ai lumii, ingineri auto sau directori de companii care țin în buzunar soarta a sute de mii de oameni din toată lumea.
N-am sperat, n-am visat și nici măcar nu mi-am dorit arzător toate acestea. Dar acum îmi dau seama că semnalele erau, de fapt, acolo. Încă de pe la 4-5 ani ai mei conturam, inconștient și întâmplător, ceea ce aveam să devin mai târziu.
Dacă ai copii, te rog fă asta pentru ei: observă-i cu atenție, oferă-le dragoste, mâncare puțină, dar de bună calitate, și insuflă-le respect pentru tot ce îi înconjoară. Cu ingrediente atât de simple (da, știu, sunt foarte greu de oferit!…), copiii tăi vor ajunge să devină versiuni mai bune ale tale. Poate și mai mult.
Universul în care trăiam eu în anii ’90 îmi permitea să visez, cel mult, să devin tractorist. Îmi spunea mamaia că e meserie frumoasă, bănoasă, iar toate fetele din sat (pardon, oraș!) visează să se mărite cu un tractorist.
În cazul meu lucrurile erau un pic pe dos, dar eram totuși în context: prima mea „iubită”, Nuți, era fată de tractorist.
Forma tractorului Universal 650 mă fascina. Sunetul și mirosul… n-am să le uit niciodată. Fugeam prin curte mai-mai să-mi rup gâtul când trecea câte un tractor pe uliță, doar să ajung la gard și să-l admir, printre uluci, cum se pierde în zare.
Fiind în câmp, ultima locuință din localitate, aveam pe post de vecini culturile de porumb și grâu. Partea bună era că vedeam tractoare des, fiind la intersecția mai multor drumuri de pe câmp. Mai ales primăvara (semănare) și toamna (recoltă). Era delir! Tractoare în fiecare oră.
Partea proastă era că n-am avut electricitate până în 1990 sau 1991, nu mai știu exact. Fiind ultima casă din localitate, pentru Primărie nu era rentabil să monteze un stâlp și să întindă 100 de metri de cablu doar pentru a avea și noi curent. Pentru cine? Pentru o babă și-un copil?!
Acum „baba” nu mai e… A decedat la 99 de ani. Plantațiile de porumb și grâu au dispărut de lângă ultima casă din localitate și au fost înlocuite de case noi. Copilul? Acum își încarcă mașina electrică în fața casei în care a copilărit.
Revenind în anii ’90… Ion Iliescu câștiga așa-zisele alegeri libere din România, iar în lumea civilizată, la doar 2.000 de kilometri depărtare, apăreau tot mai multe automobile de serie dotate cu airbag-uri și faruri cu tehnologie HID/xenon.
Pe atunci nu știam nimic din toate astea… Eu mă bucuram la lucruri mult mai simple: în sufletul meu era sărbătoare când mergeam cu părinții la ceilalți bunici, din partea tatălui, la Buzău. Ai mei n-au avut niciodată mașină, dar „unchiu’ Fane” (Ștefan) avea Moskwich 1500 – o raritate. Mergeam cam de două ori pe an la Buzău și, sincer, îmi plăcea mai mult drumul decât destinația.
Chiar și azi consider că Moskwich era o mașină extraordinară pentru vremea ei: avea linii brute și bine aliniate, ornamente cromate, finisaje din piele (sau ce-o fi fost…), materiale textile de bună calitate și deschise la culoare. Avea mult bej și maro în habitaclu, mi-aduc aminte.
Și azi, după 30 de ani, sunt un suporter al interioarelor auto deschise la culoare. Iar drumul cu mașina îmi place, în continuare, mai mult decât destinația efectivă. Se pare că unele lucruri nu se schimbă niciodată, nu-i așa?
Și dacă plec pe Coasta de Azur… o fac pentru călătorie, nu pentru destinație. Prefer oricând mașina, în locul avionului. Am și fost la Geneva, Paris și Frankfurt pe cale rutieră de câteva ori. Îmi place mai mult decât cu avionul.
După Revoluție, fratele meu, cu 14 ani mai mare decât mine, a fost ajutat de părinții noștri să-și cumpere o Dacia 1300. Să aibă și el mașină, ca orice român liber al României capitaliste. Era roșie, frumoasă, avea piele (sau ce-o fi fost…) neagră și cotieră pentru locurile din spate. Era de vis!
Faptic, era un junghi. Fusese lovită în față și reparată prost. Know-how-ul pentru reparații ca la carte lipsea la ora aia din România. Era o mașină cosmetizată să-ți ia ochii. Existau samsari, se pare, și pe atunci…
Vreo câteva luni țin minte că Dacia 1300 a mers bine și o adoram mai mult ca frate-miu. Apoi au început să apară problemele tehnice și rugina. Unele erau probleme de concepție pur și simplu, altele erau neajunsuri cauzate de exploatarea necorespunzătoare de până la achiziție și, evident, de după. Știți voi… varză și cartofi până o pui pe burtă, porcu’ în portbagaj… Anii ’90…
Prima dată am mers la Marea Neagră, în 1995, cu Dacia asta. Eram vreo șase sau șapte în ea (adulți și copii), plus mâncare pentru vreo săptămână. Ce să mai vorbim despre centuri de siguranță ori scaune pentru copii…
Mirosea atât de tare a benzină în ea încât habar n-am cum de nu exploda când sta în soare ori când își aprindea frate-miu câte o țigară.
Dacă ești născut(ă) în anii ’80 sau mai devreme, sigur ai trecut prin mizeriile astea pe care unii le numesc, nostalgic, „epoca de aur”. Dar asta e… Face parte din trecutul meu și al nostru.
Cumva mă bucur că am prins un pic din perioada aia pentru că pot aprecia mai mult viața de acum. Da, în România încă e nasol față de Vest și va continua să fie așa preț de generații de acum încolo. Dar măcar s-a mai redus ecartul în privința accesului la informație, bunuri, servicii și locuri de muncă.
Un pic mai târziu frate-miu a trecut la Dacia 1310 ca mașină personală și lucra „la patron” pe Oltena – mașină care mi-a sucit mințile la cât de frumos mergea și arăta. Albastru metalizat. Nu mai văzuseră mașinile românești, până atunci, vopsea metalizată. Acest Oltena – un fel de Golf al românilor – era de vis!
Legătura dintre mine și automobil evolua. Vedeam tot mai multe noutăți. Începuseră să apară mașinile occidentale second hand pe străzile României, precum și mașinile străine noi.
Un văr lucra pe un Ford Transit galben cu care „făcea țara” distribuind cărți de la o editură. A fost prima dubiță modernă în care m-am urcat. Am fost fermecat de rotunjimea bordului și de calitatea foarte bună a textilelor. Avea tapițerie colorată, plușată. Nu mai văzusem așa ceva.
Florin, vărul ăsta al meu mult mai mare ca vârstă, avea ori conducea cele mai tari mașini din tot neamul nostru. A avut la un moment-dat, tot în perioada aia, și un BMW Seria 3 din prima generație, apoi un Fiat Tempra. Iar de la job avea acest Ford Transit.
Apropo de dubițe. În Mihăilești, tatăl celui mai bun prieten al meu din copilărie avea o rablă de TV. Mașină, nu televizor. Era produsă de uzina ROCAR pe platformă de IMS, apoi Aro. Omul ăsta – Miticuță i se zicea – a încercat toată copilăria noastră să facă TV-ul să meargă. N-a reușit niciodată să funcționeze bine măcar o săptămână. Așa că, practic, dubița asta n-a reușit cu adevărat să treacă de statutul de coteț pentru găini. Eu și prietenul meu Marinică (fiul lui Miticuță) ne jucam cu orele în ea, pretinzând că livrăm găini. N-avea motor și nici cutie de viteze. Dar avea schimbător, volan și alte manete. Timoneria cutiei de viteze atârna pe pământ și se mai înfigea uneori în noroiul din curte, așa că simularea schimbării vitezelor ne ieșea chiar bine. Mirosea a motorină și vaselină într-un mix olfactiv pe care l-aș recunoaște dintr-o mie. Miros pe care copiii mei nu vor avea ocazia să-l experimenteze nici măcar la muzeul simțurilor. Poate e mai bine așa…
Când nu livram găini, cu Marinică mă jucam ore în șir în țărână. Cu mașinuțele, desigur. Făceam șosele cu lopățica. Trasam străzi principale cu lopățica mai lată (asta era verde) și străzi secundare cu lopățica mai îngustă (galbenă).
Pe șopronul de lemne, foarte scund, acoperit cu carton bituminos, ziceam să ne-am dus la munte cu mașinile. Acolo era Transfăgărășanul nostru idilic, cu mult înainte să aflăm că el chiar există la 200 de kilometri distanță de noi.
Privind acum în urmă, era atât de evident că ne plac automobilele, călătoriile și toate legăturile umane pe care sunt în stare să le creeze aceste elemente atunci când sunt puse împreună… Inclusiv pe logodnica mea, Luiza, am simțit-o ca fiind „the one” în timp ce ne plimbam prin Croația, în 2015, cu MINI-ul nostru din 2002.
Și eu, și Marinică, am crescut împreună. Este cel mai bun prieten al meu din copilărie. Și probabil singurul. Acum suntem (oameni) mari.
Eu sunt jurnalist auto, scriu în principal aici, pe 0-100.ro, am și o mică firmă prin care-mi vând cunoștințele companiilor care vor să lucreze cu mine. Fără diversificare n-aș fi rezistat nici psihic, nici financiar.
Marinică? Lucrează în construcții și e infinit mai prosper decât mine. Toate împrejurimile din Sud-Vestul Capitalei sunt construite cu nisip și beton de la firma lui și totul e cărat cu utilajele sale. Are și un Range Rover Vogue mai vechi de hingherit pe șantiere, dar și un Jaguar XE, nou, pentru plimbare. Plus o motocicletă frumoasă. Suzuki Bandit parcă.
Ideea e că și eu, și Marinică, am transformat joaca prin țărână cu mașinuțele în profesii de oameni mari. Am rămas în continuare pasionați de mașini, de construit și de oameni.
Dar cum rămâne cu electricitatea?
Ei bine, de electricitate avea să mă apropie… bicicleta.
De pe la 11-12 ani ai mei până la 18-20 am mers cu bicicleta mii de kilometri, mai mult de plăcere decât de nevoie. Am prins gustul libertății pe bicicletă. Reno Raynes, Renegatul, era idolul meu.
La început am avut un Pegas, modelul „de fete”, cu cadru coborât, pe care mi-am exersat abilitățile de electrician. Era literalmente sorcovă bicicleta aia: avea lumini, baterii, circuite… Cheltuiam toți banii de dulciuri pe baterii 777, becuri și fire.
Observi deja cum viața mă apropia și de electricitate, nu doar de mașinuțe. Ele aveau deja locul lor binemeritat în colecția mea de jucării ieftine, dar neprețuite. Preferatul meu era un Pontiac Firebird Trans Am negru – mașinuță ce-l replica pe celebrul KITT din serialul american Knight Rider. Dacă ești băiat la 30 de ani, cel puțin, sigur îți aduci aminte. Se difuza pe Tele 7 abc.
Prin KITT am început să visez la mașina viitorului. La finalul clasei a VIII-a viața m-a apropiat și mai mult de automobile și electricitate.
De voie, de nevoie, am început o școală profesională, să devin electrician auto. Eram la Grup Școlar Industrial Nr. 19 RATB și ideea de a deveni electrician pentru mașini îmi plăcea, mai ales că părinții aveau o alternativă neatractivă pentru mine: un liceu militar. Simțeam că nu sunt făcut pentru asta. Electrician auto suna oricând mai bine decât militar, în capul meu. Și prin profesia asta aveam să fiu mai aproape de lumea automobilelor, așa cum îmi plăcea de mic. Sigur că, la vremea aia, raționamentul era mult mai tulbure decât l-am evocat acum. Ca adolescent, nu știam ce vreau să fac cu viața mea. Se pare însă că subconștientul meu lucra fin și mă îndruma spre următorul pas.
Nu mi-a plăcut colectivul de la școala profesională și după un an am abandonat studiile. Am luat-o de la zero, de data aceasta pe latură Umană, la Liceul Teoretic Marin Preda. În continuare nu știam limpede ce vreau să fac. Simțeam doar că eram mai apropiat de Litere decât de Real.
Așa mi-am descoperit pasiunea pentru scris.
Dar n-am fost niciodată un „scriitor de paradă”. N-am vrut să merg la cenacluri ori olimpiade. Nu-mi plac laurii, nu-mi place să „mă afișez” sau să mă laud. Am fost mereu la granița fină dintre modestie și lipsă de respect de sine. Un anonim cuminte.
În plus, ca orice licean, am descoperit ceva mult mai interesant decât fusese orice până atunci: sexualitatea. Nu sexul, te rog să fii atent la nuanță. Îmi plăcea să stau în prima bancă și să flirtez inocent cu profesoarele de Uman.
Mai toate erau tinere, frumoase, modeste. Și, mai presus de orice, aveau minți sclipitoare și talent oratoric excepțional. Mintea mea devenea tot mai ascuțită.
Pe la finalul clasei a XI-a adolescentul Adrian Mitrea știa că va merge fie la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC), fie la Facultatea de Psihologie, fie la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială.
Printre pregătirile pentru Bacalureat am obținut și permisul de conducere. Era 2003. Am făcut școala de șoferi pe o Dacia SuperNova și am avut instructor o femeie minunată. Lucreția Păun. De-ar fi toți instructorii auto ca ea, șoferii de azi ar fi mult mai buni. Încă e instructor auto și azi. Am luat permisul din prima, și sala, și traseul. Fără șpagă. Toți din jurul meu mă făcuseră să înțeleg că șpaga e obligatorie dacă vrei să iei permisul din prima. N-am vrut să dau șpagă, iar Lucreția m-a susținut. Cred că a văzut ceva talent și determinare în mine. Față de alți instructori ea era, oricum, genul corect: dacă ești bun, n-ai de ce să dai șpagă.
Cu permisul luat ușor, mă concentram acum și mai bine pe marea miză: Bacalaureatul și intrarea la FJSC.
Bătălia era mare, vreo 6 oameni pe loc. Am făcut meditații cu profesorul Sorin Preda, nepotul de frate al celebrului scriitor Marin Preda. De la el aveam să învăț să mă exprim mai bine – în scris și oral – și să-mi șlefuiesc creativitatea. În fața lui Sorin Preda m-am simțit mereu un prost, un incapabil. Doar printr-o propoziție ridica ștacheta atât de sus!
Am luat BAC-ul cu 9,44 și eram primul din tot anul meu în Liceul Teoretic Marin Preda. Pentru mine era un pic ireal, mai ales că la examenul de capacitate, cu cinci ani înainte, avusesem rezultate foarte proaste. Nici nu mai știu cu cât, dar parcă mai puțin de 6,00.
Sunt convins că la ascensiunea mea au contribuit meditațiile pentru admiterea la FJSC cu ilustrul Sorin Preda, chiar dacă el mă pregătea pentru altceva, nu pentru BAC. Eram totuși elev în liceul care poartă numele unchiului său. Atunci n-am pus prea mare preț pe treaba asta, dar simbolic și în subconștient sunt convins că a contat.
Nu ți se întâmplă chiar în fiecare zi să pășești în apartamentul din Drumul Taberei al lui Sorin Preda, descendentul unuia dintre cei mai mari scriitori români, nu-i așa? Când ești adolescent lucrurile astea te marchează.
Am intrat la FJSC, dar și la Sociologie. După șase luni în care am încercat să le fac în paralel pe amândouă mi-am dat seama că e imposibil să o țin așa: trei ani, cu două facultăți la zi. La Sociologie am renunțat.
Am început să muncesc din ultimul an de facultate. Doi ani am fost reporter junior pe domeniul Politic și am schimbat două redacții în încercarea de a găsi locul potrivit în care să învăț. Și l-am găsit: agenția de presă NewsIn. Eram practic plătit de Sorin Ovidiu Vîntu. Dar n-am simțit niciodată lucrul ăsta ori influențe. Cred că eram prea mic să ajungă și la mine „respirația” lui.
Valoarea nu erau însă banii pe care mi-i dădea Vîntu. Era oricum o mizerie de leafă, cum aveam toți juniorii din presă. Valoarea nu era nici semi-prestigiul tinerei agenții de presă NewsIn. Nu…
Valoarea era redactorul-șef. O femeie uscățivă, scundă și demnă, cu o minte strălucitoare. Valeria Dorneanu. O femeie nu doar creativă, ci și extraordinar de riguroasă. Pentru că eram agenție de presă, rigoarea bătea creativitatea de fiecare dată. Noi facem știri, nu literatură. Dacă Valeria ar citi acest articol… ar tăia 70% din el. De la ea am învățat presă!
Dacă tot eram plătit prost, i-am cerut Valeriei un singur lucru: să mă lase să trec pe la mai multe departamente din agenție, atunci când e vreun loc liber, să văd și eu cum e să scrii și altceva decât despre Politică ori JAI (Justiție și Afaceri Interne – adică un fel de știri de interes general-social).
Așa am ajuns în departamentul Economic. Am început să scriu pe domeniile Auto și IT, sub coordonarea atentă a doi oameni: Vlad Barză (acum la HotNews.ro) și Cristian Gubandru (acum la Wall-Street.ro). Și lor le datorez mult din formarea mea.
Să scrii despre Auto și IT era fabulos (și încă este)! Aveam contact cu o lume total inaccesibilă până atunci: CEO, PR, idei, tehnologie. Pe scurt, o lume care tace și face, spre deosebire de domeniul Politic în care există mult bla-bla și fapte care tind spre zero.
Dar NewsIn se degrada, iar oamenii au început să abandoneze corabia. Inclusiv eu. Am plecat la cea mai mare agenție de presă a momentului: MEDIAFAX. Devenise un post liber pe domeniul Auto. Atât. De IT se ocupa altcineva.
Pe o scară de la 0 la 10, eu, Adrian Mitrea, eram -1. Iar MEDIAFAX era 11. Pe oricine sunam sau oricui îi scriam… tot ce conta pentru ei era numele MEDIAFAX. Orice om din lumea auto și orice companie voia ca MEDIAFAX să scrie despre ei. De bine, de rău, nu conta. Să scrie MEDIAFAX. Timp de un an și jumătate eu am fost MEDIAFAX (pe domeniul Auto).
Atunci au venit primele invitații de a conduce mașini în străinătate, de a vizita fabrici, de a cunoaște oameni interesanți.
Pe scurt, jobul meu era să aflu, să cunosc lumea (auto) și să transmit mai departe. M-am dovedit muncitor, curios și talentat. Și aveam o publicație uriașă în spate. În mai puțin de un an toată lumea (din auto) voia să mă cunoască. Am primit invitații oficiale la toate evenimentele pentru presă. Reprezentanții tuturor mărcilor importante au început să mă cunoască profesional și să mă respecte. Le-am întors totul cu egală reciprocitate.
Erau anii 2008-2009, chiar înainte de cea mai mare criză economică pe care am prins-o în viața mea. Dar în prag de recesiune… viața mea înflorea. Eram mai bine plătit, deși tot prost. Dar mai bine decât înainte. Și eram în continuare un novice, dar creșteam frumos.
În cei aproape doi ani petrecuți la MEDIAFAX ca reporter pe Auto am devenit, practic, jurnalistul auto care sunt astăzi și am învățat enorm. Lăsam orice numai să cunosc oameni noi, industria auto și lumea.
Uneori aveam chiar și câte o deplasare internațională pe săptămână. În 2008 am zburat pentru prima dată cu avionul. Era Martie și mergeam în Cehia spre conferința de bilanț (pe 2007) a Skoda. Fusesem invitat de Porsche România ca să am informațiile la prima mână. Să am ocazia să vorbesc față în față cu conducerea Skoda și să cunosc istoria mărcii mai bine. Atunci am văzut și prima dată un muzeu auto în viața mea: este vorba despre Muzeul Skoda din Mlada Boleslav.
Fascinația mea față de industria auto crescuse galopant, în doar două zile, precum turometrul unui Porsche 911 Turbo. Îmi era tot mai clar că îmi place și că vreau să mor jurnalist auto. Dă-o încolo de pensie. Cui îi pasă de așa ceva când munca poate fi atât de frumoasă?!
În 2008 și 2009 experiențe ca aceasta s-au tot repetat și cu alte mărci. Am cunoscut industria auto cu o viteză uluitoare, deplasările erau tot mai dese și mai interesante.
În 2008 am lăsat chiar și facultatea în plan secund. Asta mi-a atras niște restanțe și penalizarea de nu mai da licența odată cu restul colegilor mei de promoție. Așa că un an mai târziu am refăcut niște laboratoare la care aveam restanțe, mi-am dat licența și am devenit și eu jurnalist cu acte, în sfârșit.
Oricum, munca îmi plăcea mai mult decât orice curs sau diplomă. Muncind am învățat mai multe decât în Facultate. Asta pentru că munca nu însemna niciodată doar muncă.
Era mai mult o formă remunerată prin care făceam tot ce-mi plăcea. Tot ce dezvoltasem în mine până atunci era valorificat: scrisul, curiozitatea, creativitatea, relațiile noi cu oameni mai inteligenți și mai experimentați decât mine.
Tot atunci am început să fac și teste cu mașini. Am început să călătoresc în toată Europa, chiar și în afara ei, pentru a conduce și scrie despre cele mai recente modele de mașini lansate de producătorii auto renumiți ai lumii.
M-am făcut remarcat. Nu mai eram la -1.
Dar, oricât aș fi fost de implicat, rareori eram în stare să-l mulțumesc pe șeful meu, Cristi Popa. Era redactorul-șef adjunct al MEDIAFAX responsabil de departamentul Economic, unde sălășluia și secțiunea Auto.
Într-o zi mi-a sugerat mai mult sau mai puțin voalat că aș fi inventat, în trecut, o știre. Că persoana citată nu există pe site-ul Renault (logic, abia de-l găseai pe Carlos Ghosn, la vremea aia, pe Internet).
Mă știam nevinovat. L-am rugat pe Cristi să mergem în micul birou de ședințe. Cu lacrimi în ochi i-am înmânat legitimația și i-am spus că îi mulțumesc pentru tot ce a făcut pentru formarea mea acolo, dar că mă consider insultat profesional. Dacă ești jurnalist, să te acuze cineva dintre ai tăi, ai breslei, că ai inventat o știre, este jignirea supremă – după umila mea părere.
Acest episod era, oricum, apogeul unor jigniri repetate și expresie a lipsei de apreciere pentru munca mea.
Simțeam și că stilul restrictiv de agenție de presă îngrădește un pic creativitatea. Credeam că pot mai mult. Am plecat. Ulterior am arătat mult respect față de MEDIAFAX, dar și MEDIAFAX și oamenii săi față de mine. A fost o relație care a decurs mai frumos, mai respectuos, din momentul în care ne-am ales, cu demnitate, căi diferite în viață.
O colegă de facultate mi-a făcut cunoștință cu Adrian Niculescu, fondatorul 0-100.ro. Era 2009, iar site-ul era online doar de câteva luni, iar eu eram nerăbdător să-l pun în valoare.
Cu ocazia asta am văzut și cât înseamnă Adrian Mitrea fără MEDIAFAX în spate. A fost trist să constat că unii nici măcar nu mai mi-au răspuns la telefon. Cei mai mulți, însă, erau cu mine.
La 0-100.ro, Alexandru Dorobanțu era cu imaginea (foto și video). Probabil cel mai talentat „om de video” pe care l-am cunoscut vreodată. Iar Bogdan Ceangu era cu montajele video. Un „dream-team” din patru oameni care făceau totul la nivel de artă. În perioada 2010-2014 această echipă de vis a făcut cele mai bune review-uri video pentru mașini din România. Ele continuă să fie o referință și azi. Dar puținii bani din publicitate aveau să spargă echipa fantastică pentru că de la un punct încolo n-aveam cum să muncim doar pe bani de acadele. Practic munceam patru oameni timp de trei zile pentru un review video, iar Google și YouTube ne plăteau cu cel mult 10 Lei de căciulă.
Dar până să conștientizăm că nu ne va merge așa… credeam că vom cuceri lumea.
Așa că în 2010 i-am scris lui Jochen Rudat de la Tesla Motors Europe că vom fi la Salonul Auto de la Geneva și că aș vrea să experimentez și eu modelul Roadster, dacă e disponibil. Mi-a răspuns afirmativ.
Am avut mașina doar două ore. Aveam 25 de ani și conduceam o Tesla Roadster în Geneva. A fost suficient cât să facem un clip (prost, după standardele de azi) și să înțeleg că acesta este automobilul viitorului. Tesla Roadster era roșie, frumoasă și foarte rapidă. Se conducea foarte ușor, cu excepția direcției, care era grea, nefiind servo-asistată.
Nu era chiar KITT din Knight Rider, dar era ceva desprins din viitor. Iată, acum, în 2019… aproape zece ani mai târziu… mașinile Tesla Motors sunt căutate în toată lumea.
Dar nu sunt singurele mașini electrice de pe piață. Alături de pionieri precum Nissan, Renault și BMW mașinile electrice au devenit o realitate a străzilor noastre. Oricine are 100 de Lei în cont și carnet poate conduce un automobil pe baterii în București. E incredibil cât de departe am ajuns în, totuși, puțin timp. Dacă ești pe la 20 de ani, acum, probabil iei car sharing-ul ca pe un dat, așa cum luam și eu apa de la robinet când aveam 20 de ani.
Dar pentru ca lucrurile acestea să existe în viața noastră… niște oameni au muncit foarte mult! Oricât de banale ți s-ar părea, apa curentă, smartphone-ul, car sharing-ul și mașina electrică… ele n-ar fi fost posibile fără muncă. Multă, multă, muncă!
Încă din 2010 mi-am dorit o Tesla. Experiența și cunoștințele acumulate mi-au temperat însă dorința. Desigur, n-am avut nici banii. Acum îmi pare bine c-a fost așa. În anii imediat următori am experimentat toate mașinile electrice, chiar la momentul lansării ori în stadiu de prototip: Renault Fluence Z.E., Nissan Leaf, Renault Zoe, Mitsubishi i-MiEV, smart Electric Drive, MINI E, BMW i3, Volkswagen e-Golf.
Toate au în comun silențiozitatea deplasării și cuplul instant. Te fac să uiți de combustie.
Acum am o mașină electrică a mea și nu-mi doresc să mă întorc la benzină sau diesel. E o alegere personală, nu vreo religie sau credință oarbă. Pot să înțeleg și argumentele pro petrol, pot să înțeleg constrângerile banilor puțini, pot să înțeleg și bogăția, tehnologia sau luxul. Uneori e vorba doar de putință, alteori ține și de voință.
Cert este că ceea ce trăiesc azi face parte dintr-un viitor pe care nu-l anticipam în 2010, când conduceam pentru prima dată un automobil electric. Nici în 1990 nu anticipam că 20 de ani mai târziu voi ajunge la Geneva, să testez mașini pe baterii, eu fiind un admirator al tractoarelor diesel.
Am ajuns la concluzia că viitorul e surprinzător: uneori ajunge să se întâmple pur și simplu – dar întotdeauna ca o consecință a „combustibilului” din trecut.
Citește și…
- Primul an cu mașina electrică și câteva concluzii (2019)
- Mașina electrică mi-a schimbat viața. Cum m-am adaptat (2019)
- Cel mai lung drum cu mașina electrică și prima ieșire din țară … (2019)
- Volkswagen ID.3. L-am rezervat. Cum? De ce? Cât costă? (2019)
- #electRO
- #ElectricRomânia (2019)
30 comentarii
Esti si fanul bateriilor panasoic folosite in masini, in care productia unui banc de baterii per masina, polueaza cat o masina cu motor pe combustie interna in 5 ani? Coincidenta face ca si acel banc de baterii are durata de viata tot 5 ani, apoi se inlocuieste cu altul care a fost facut, poluand inca 5 ani, si tot asa.
Revolutionara tehnologie pentru hipseri si mileniali, intradevar!
Nu mi-am propus să te luminez eu, este informație destulă pe Internet și gratuită.
Cifrele pe care le fluturi sunt din burtă, iar pe lângă Panasonic sunt și alții.
Hidrogenul e minunat, dar nu pentru autoturisme. Vom vedea în 10-20 de ani aplicarea lui în alte sectoare ale transporturilor.
1) https://youtu.be/6RhtiPefVzM
2) https://youtu.be/Nn__9hLJKAk
Mulțumesc pentru timpul și energia acordate celor două comentarii.
“Calitatea” de a fi a tot cunoscător este o alta caracteristica a neamului românesc pe lângă cele evocate de AM : Fuduli, proști, șmecheri, săraci.
Fabricație: VehiculElec 6,57 Tone CO2 VS VehiculTermic 3,74TCO2
Din care 3,15 sunt strict pt fabricarea bateriei
Utiliazare: VE 2,34 T CO2 VS VT 18,26 TCO2
Grand TOTAL : VE 9T CO2 VS VT 22T CO2
http://www.leparisien.fr/resizer/d5T2KhQWxqDiKVNiCJNvFUBaizY=/814×1280/arc-anglerfish-eu-central-1-prod-leparisien.s3.amazonaws.com/public/35ZSO667RSSTUXMRJNHLFLGHQA.jpg
Adrian, articolul asta (dealtfel bine scris) l-ai redactat cat timp asteptai sa se reincarce bateria masinii tale electrice?
Salut, bună întrebare!
Nu, nu l-am scris cât timp am stat la încărcat. Niciodată n-am scris articole astfel (e nevoie de mult timp pentru un articol, mai ales unul ca acesta).
Dar, în schimb, aprob comentarii pe site, răspund la ele, scriu pe Facebook și postez pe Instagram (când stau la supercharger).
Salutare,
„[…] nații importante în domeniu: Germania, Franța, Marea Britanie, Japonia, SUA și China” . Nu-s mare fan al masinilor lor, dar si italienii merita sa fie luati in considerare, si nu neaparat pentru Ferarri sau Lambo.
Merci pentru articol
Începi sa te gândești cate o dată care sunt primele tale amintiri, te uiți in pozele care ți le-au făcut părintii si nu știi nimic despre ele, încerci sa te duci mental cat poți de mult in copilărie sa descoperi care este prima ta amintire, de ce te simți legat…
Nu îmi mai amintesc de cand sunt exact primele mele amintiri dar sigur îmi amintesc cum zile întregi eram cu mama pe electrocarul pe care lucra caci la acea vreme nu aveam loc la grădinița si nici cine sa aibă grija de mine acasă.
Sunt zeci de ani de atunci dar tot de atunci sunt convins ca mașina electrica este imbatabila, orice ar scrie pe aici unii si alții, nu există absolut nici o îndoială ca următoarea tehnologie care e va implementa masiv este cea a propulsiei electrice. Simplitatea si randamentul propulsiei electrice este cu mult peste actuala tehnologie bazată pe combustibili fosili (cred ca deja au fost anunțate peste 10 supercar-uri electrice care au putere instalata de peste 2000 cai putere, motoarele pe benzina sunt mult in spate!!!).
Producerea si reciclarea bateriilor este o alta chestie, nu poți opri progresul doar pentru ca …”drobul de sare” iar hotărâtoare este situația economico-sociala europeana care trăiește doar din vândut tehnologie. Reducerea importurilor de fosili este ultra necesara mult încercatei economii europene care acum este concurata acerb de toată lumea folosindu-se bățul lung al slabei salarizări.
Si daca ai sta in cap, tot nu ai putea nega ca exista o sigură soluție, trecerea transportului pe tehnologia electrica. Si in plus, China o face masiv, de ce Europa sa fie mai jos?
Eu unul pariez ca in maxim 5 ani vârfurile de gama a producătorilor auto vor avea 1000 km autonomie si încărcare in maxim o ora. A, Tesla Roadster deja o face…
Foarte fain articolul! Bravo barbate!! 👍
Salut Adrian, frumos articolul.
O intrebare pe partea de electric: ce parere ai despre pozitia/viitorul constructorilor legacy, mai ales pe partea premium, fatza de firmele noi intrate pe piata, cum este Tesla. Din ce am citit Audi eTron, Jaguar ePace au fost esecuri, au vanzari mici, Mercedes ar fi anuntat din cauza asta ca amana lansarea EQC pana in 2021. Porsche Taycan atat de mult mediatizat, pana la urma se pare ca are performante sub Tesla S, pret aproape dublu, range de doar 200mile, conform ciclului din state.
Din ce observ producatorii legacy au 2 optiuni: 1. sa nu investeasca in electric si sa ramana in urma poate chiar sa dea faliment in viitor, 2. sa investeasca in electric pe pierdere, pt ca oamenii, mai ales de la un nivel de pret in sus, cauta sa cumpere masini trendy cum sunt cele de la Tesla, nu vor Bmw, Merc, Audi, Jaguar. Pt generatiile tinere, aceste firme nu sunt trendy, sunt patate cu combustibilii fosili. Iar pe segmentul de masini low-cost, sunt sigur ca vor intra masiv chinezii cum au facut si pe piata telefoanelor.
Salut, George, mulțumesc!
Părerea mea este că producătorii auto mari vor supraviețui și chiar vor înghiți producători puri de EV mai noi, cum sunt Rivian, Tesla, etc…
De fapt foarte puțini dintre producătorii noi vor rezista, tocmai pentru că sunt prea noi și n-au demonstrat încă nimic.
O mașină electrică e mai mult decât software și niște baterii puse într-o carcasă ce arată a mașină.
E nevoie de mult mai mult decât atât pentru a convinge publicul, fie el și mai tânăr și mai deschis la minte sau la nou.
Poate un copil de 14 ani bălește la un NIO sau Rivian acum, dar când va avea banii să-l cumpere va constata că o marcă consacrată oferă, pur și simplu, mai mult și mai bine.
Și eu visam la Tesla Roadster în 2010, iar opt ani mai târziu, când am avut bani de un Model 3 în leasing, am ales totuși un BMW i3. Iar în 2020 îmi va fi livrat VW ID.3. Tesla, în acești zece ani de când e pe piață, n-a reușit nici măcar să facă un showroom într-un container în România (și partea asta a lumii). Ce să mai vorbim de service ori infrastructură de încărcare?!
Așa că nu le plâng de milă producătorilor vechi, se vor adapta cât ai zice “pește” și vor prelua conducerea inovației în materie de EV (de fapt deja au făcut-o dacă te uiți la mașini precum i3, EQC, e-tron, ID.3).
P.S. EQC este la test drive în România, nici vorbă să fie amânat până în 2021. Iar Jaguar I-PACE este un succes date fiind volumele din segmentul SUV electric de 100.000 Euro.
Singurul motiv pentru care Tesla afișează cifre bune uneori ține de faptul că strânge preorders 2-3 ani până începe să livreze un model, așa că logic că rupe norma în unele luni în care au livrări.
Dacă îți comanzi un i3 azi, în Februarie îl ridici din showroom.
Dacă îți comanzi o Tesla Model 3 o vei avea într-un an, în cel mai bun caz.
Merci pt raspuns.
Sincer , i3 nu se poate compara cu Tesla 3. Sunt departe una de alta ca masini. i3 este un demonstrator tehnologic si arata ca atare. Tesla 3 completeaza gama Tesla – S,3,X,Y…
Așa este. În momentul de față, fiind puține alternative și puțini concure ți direcți (pentru comparații corecte), discuția e mai degrabă dusă în zona “ce mașină (electrică) iei de banii ăia, 30-50.000 Euro”. De aceea le-am “comparat” în context.
În rest, sunt mașini din clase diferite, care se comportă diferit și care au specificații diferite.
Mulțumesc!
Acum 10 ani toata lumea il considera pe Elon Musk un smecher care vrea sa i-a ochii fraierilor cu bani sa investeasca in Tesla, pe care sa o vanda si sa le dea tzeapa. In 2019 Tesla o sa sara de 1 milion de masini vandute (jucarii cu baterii dupa unii) , iatr firma va valora la bursa mai mult decat multe firme serioase din domeniu (Ford, Renault, Fiat-Crysler, etc.). Se pare ca sunt din ce in ce mai multi „fraieri” cu bani in lume, atat cei care investesc in masini electrice, cat si cei care le cumpara.
Se pare ca multi se lasa dusi de fake news-urile cu poluarea imensa pe care o produce de fapt masina electrica. As putea sa scriu pagini pe tema asta. Doar o intrebare pt fanii motoarelor pe combustie: stiti cat se polueaza ca sa ajunga 1L de benzina sau de motorina in rezervorul dvs?
Vrem sau nu, o sa ne ajunga si pe noi viitorul din urma.
In 2020 vom avea ID3, succesorul Golfului, care a fost succesorul Brosuctei. VW a inteles ca daca vrea sa ramana numarul 1 trebuie sa atace puternic reduta electrica. Nu stiu ce semnal mai puternic asteapta unii ca sa inteleaga ca lumea se schimba?
1. Autonomia de 400 km devine realitate pe masinile „poporului” din Germania. Pana in 2025 progresele in domeniul bateriilor vor duce autonomia „populara” probabil peste 600 km, iar cea de fitze va sari de 1000km … si pe urma chiar va fi o fitza sa vrei mai mult … poate doar un pret mai mic.
2. Durabilitatea acumulatorilor este deja peste cea a motoarelor termice, vorbind de masini. Cine spune ca le schimbi la 5 ani a comparat cu masinile chinezesti pe care le cumperi pentru copii de 5 ani. … NU domnilor, nu sunt jucarii, sunt treburi serioase !!! Pe utilitatare si camioane Tesla anunta deja viitorul de 1 milion de mile.
3. Orasele noastre au devenit centre de gazare. Cat trebuie sa dam pe sanatate ca sa intelegem ca trebuie sa umblam la sursa.
Nu reusim deloc sa intelegem ca vesticii au ajuns mai bogati si pentru ca au inteles ca „sunt prea saraci sa-si cumpere un lucru prost”. Romanul daca are 10’000 euro va cumpara un second german mare si poluant, neamtul o Dacia Sandero… sau in 2020 o Skoda Citigo Electrica in rate.
Un articol foarte bun. Felicitari!
Frumos articol. Profesorul de la meditatii poate fi mandru de tine!
Mulțumesc!
Din păcate nu mai poate. A trecut în lumea celor drepți de câțiva ani http://www.rador.ro/2014/11/27/a-murit-jurnalistu…
Felicitări, este un articol ca o nuvela. Poti sa te faci romancier tinere. Scrierea are stil, substanta, destul umor dar si nostalgie, te prinde si te tine pe citit sa vezi ce urmează. Bravo, ce sa zic .. la mai mare!
From Octav/ London
Mulțumesc, Octav!
Interesant. Ma regasesc in multe. Mai putin treaba cu scrisul. Desi e prima data cand iti las un comentariu, te „urmaresc” demult. Apreciez ceea ce faci. Succes in continuare!
Mulțumesc, Horațiu!
Foarte frumos omagiu adus bunicii și meseriei de ziarist auto! Suntem trecutul nostru dar și ceea ce alegem noi sa facem cu el.
Da, mașinile sunt suma muncii miilor de oameni care lucrează împreună pentru ca micile detalii sa se îmbine perfect.
Un an nou frumoș, ușor și cu mașini și mai provocatoare de incercat! Salutări din Iași!
Mulțumesc, Cristina! Un an nou minunat și ție!
Adi, varu Florin(tata), a avut 525 din 1981.nu seria 3.iar Fiatul era Regatta.. Erai mic atunci.. Oarba dupa el.. La 19 ani se strica in drum cand aveam si eu intalniri romantice
Nu s-a fumat in tramvai in Bucuresti. Am fost fumator din 1980 si pana in 2010 si imi amintesc precis. Era si o gluma ca trebuie sa-ti aprinzi tigara ca sa vina tramvaiul / autobuzul (in ideea ca o stingi de abia inceputa). Dar e posibil sa se fi fumat in alte orase. Tin minte ca in primul an de facultate un coleg din provincie, nu-mi amintesc din ce oras, a vrut sa-si aprinda tigara in autobuz, i-am zis ca nu e voie si s-a mirat, fiindca la el in oras se fuma in autobuz. Ce stiu sigur este ca se fuma in avion, pana in 2001 inclusiv, ultimul rand de scaune era de fumatori.
Salut. Pare un articol scris cu mult bun simt, lucru ce nu prea se mai gaseste pe internet. As avea nevoie de putin ajutor. Ce parere aveti de un automobil… solar? https://sonomotors.com/ Astept pareri. M-am inscris cand era 25.500 , pe cand acum este 28.500 parca. Dar si 25.500 mi se pare mult cat timp nu intra in nici un program national RABLA. Pentru cine e interesat, daca se poate aranja un transfer ca sa o cumparati mai ieftin decat pretul curent, sunt deschis la idei. Sau poate aveti „pile” prin statul asta corupt (nu ca alte state ar fi mai putin corupte) si poate faceti un lucru bun pentru romanii care considera ca sunt prea saraci sa cumpere chinezarii din banii munciti in Romania, nu pe afara. Am sanse ca la semnarea contractului la sfarsitul lui 2022 inceputul lui 2023 sa pot aplica la vreun program Rabla plus pentru un Sono? Sa intru intr-un credit pentru sono e destul de costisitor… Ce ma tine putin pe ganduri este bateria, durata ei de viata si cat costa sa o schimb la 3-4-5 ani. Acum intre ideea de a deveni un tractorist dupa peste 20 de ani de lucru in IT (mai mult ca incepator, ca nu mi-am dorit sa plec din Romania) visez si eu la un sono… in ideea de a lasa o urma mai putin poluanta in urma familiei si nu numai. Ce credeti ? Am sanse ? Scuzati exprimarea, dar e „proaspat” scoasa din cuptor si nu mai stau sa recitesc/corectez, altfel as pierde mai mult de jumatate de ora pentru a fi pe deplin coerent… Cred ca ideea de baza razbate printre randuri. Multumiri profei de lb romana din generala care ne-a invatat mai mult gramatica si mai putina literatura, vorba ei care suna cam asa: literatura faci punand mana pe o carte, dar gramatica… lucrand si invatand. Pacat ca din cei ce ne conduc multi nici 8 clase nu au terminat la ce greseli gramaticale fac, desi au fac peste fac si se impauneaza cu grade de doftori sau jenerali… jenant, dar asta e viata. Poate le da Bunul Dumnezeu prin vis ca de gand nici nu se pune problema sa mai traga cu urechea pe la cei mai invatati cum facea fostul dictator, sa ramana si in urma dictaturii lor ceva pe lumea asta… vreun sono, doua , cumparate printr-un program rabla… ca de Dacii electrice doar cu numele, proiectate in Franta si construite in China m-am saturat. Ma intreb daca si Dacia va disparea din Romania, ca nu-i vad pe francezi sa schimbe uzina cu una electrica in anii ce vor urma. Desi, daca ma gandesc putin, o masina clasica avand un borcan cu apa langa motor si ceva eloctroliza (parca) poate revigora clasicele cu puterea hidrogenului din apa 🙂 see ya
Am condus Sono Sion încă din faza de prototip funcțional, la un eveniment Continental. Dacă te coafează prețul, cum arată și faptul că se poate încărca cât pentru 20-40 km/zi într-o zi cu soare puternic, atunci dă comanda. Mașina aceasta nu este un perpetuum mobile, dar are o idee frumoasă în spate.
Nu vei beneficia de ecobonus dacă nu există un importator care să o aducă oficial în România și care să se înscrie în procedurile AFM pentru asta.
Este fix situația Tesla de acum doi ani.
Nu am mai citit demult un articol care să-mi mențină atenția de la început pana la sfârșit. Am apreciat modul în care ai legat amintirile din copilărie, de ceea ce ai devenit în prezent. Ai dreptate când spui ca trebuie sa le oferim copiilor niște „ingrediente” de baza pe care să-și definească propria personalitate în viitor. Îmi place site-ul, îmi plac articolele tale și felul în care reușești sa răspunzi „politicos” la anumite comentarii. Faci o munca excelenta, continua!
Mulțumesc, Ovidiu!
Pentru oameni ca tine scriu în continuare și nu mă las.